destin

uneori sper in mai bine, cred ca oamenii se pot se schimba, dar nu se schimba. Nici eu nu m-am schimbat cand vine vorba de el. Sunt irationala si nu mai pot sa fac nimic, il astept. Dar de fapt nu vreau. Desi vreau de fapt nu vreau. Si poate de-aia nu se intampla, pt ca nu vreau cu adevarat. Si asta se simte. Destinul simte, universul simte, actiunile mele duc la delasarea lui. Atunci de ce m-am bagat in toate astea daca nu vreau cu adevarat? poate ca vreau. Dar se lungeste atat de mult incat nu se poate sa nu ma intreb daca chiar imi doresc sau nu. Poate daca se intampla pur si simplu. Daca era totul mai repede si nu taraganat. Poate daca era momentul potrivit. Poate daca el era persoana potrivita. Probabil ca nu e. Probabil ca e mai bine asa. Pt ca nici eu nu mai stiu ce vreau si ce simt. Poate si el simte la fel. Poate a simtit pe moment si acum nu stie cum sa dea inapoi. E tarziu. E prea tarziu sa-l mai astept. Si am o durere groaznica de cap. Si totusi ma gandeam ca ar fi un lucru dragut daca s-ar fi intamplat. Era o lumina in viata mea monotona. Ar fi putut fi cum asteptam sa fie. Ar fi putut fi indiferent. Ar fi putut fi mai rau decat ma asteptam. Dar asta nu o sa aflu. Si iata-ma acum, cu aceleasi ganduri copilaresti si irationale, cu aceleasi ganduri in contradictoriu, cu aceleasi sute si zeci de semne de intrebare care plutesc in jurul capului meu (poate si de-aia ma doare). Nu e sa fie. Caci altfel ar fi fost deja. caci altfel nu ar fi fost asa de greu, nu ar fi fost asa de complicat. Si totusi as fi vrut. Dar cand m-am gandit mai bine mi-am dat seama ca nu vroiam chiar asa de tare. Stiam ca ar fi fost gresit si nefiresc. Si cand ceva e nefiresc se produce haos. Karma ar fi fost data peste cap. Ca o mica scanteie intr-o camera cu gaze.
E mai bine asa. Dar atunci de ce am mai inceput daca nu terminam? daca e mai bine sa nu terminam de ce am fost impinsi sa incepem. Daca destinul nu ne vrea impreuna oare noi am incercat sa il fentam? Degeaba incerci sa fentezi destinul ca tot ca el se intampla, tot in acelasi punct ajungi oricat ai incerca sa te abati de la carare. Destinul nu iti da libertate. Cand ai impresia ca tu esti propriul tau stapan destinul te trage ca o forta inapoi pe drumul pe care ti-e scris sa ramai. Desi sunt momente in care simt ca m-am eliberat, ma gasesc iar pe drumul pe care ar fi trebuit sa fiu dintotdeauna, poate doar mai confuza, neintelegand cum de s-a produs o asemenea schimbare brusca, cand toate lucrurile pareau a merge excelent.
De ce nu mi se pare totul excelent pe drumul meu cel drept? de ce simt nevoia sa ma abat din drum? De ce sunt atat de irationala sa cred ca ceva ar putea fi diferit?
Iata-ma inotand in semne de intrebare. Unde imi gasesc raspunsurile? in poeziile lui Paunescu? in romantele lui Minulescu? Sunt obosita. Vreau sa uit si sa ma intorc la locul de unde am sperat ca pot sa fug de ce mi-e scris.